Pag. 9-12
Discursul lui Proclu, episcopul Cizicului, spusă în prezența lui Nestorie în marea biserică de la Constantinopol, despre Întruparea Domnului Nostru Iisus Hristos,
despre aceea, că Sfânta Feioară Maria este Născătoare de Dumnezeu și că Cel născut din ea nu este doar Dumnezeu sau doar om, ci este Emanuel, care este împreună Dumnezeu și om, nedespărțit și de netăgăduit. 4
Actuala întrunire a noastră în cinstea preasfintei Fecioare mă provoacă pe mine să spun, fraților, un cuvânt de laudă. Prezenta ceremonie se unește cu folos pentru cei ce au venit
aici mai ales, că se face în cinstea preacuratei Fecioare; ea reprezintă lauda femeilor, slava genului lor, pe care o pricinuiește faptul, că în același timp este și mamă și fecioară.
Dragă și minunată adunare! Iată, pentru proslăvirea Fecioarei aduce pe oameni și pămîntul și marea, una pașnic așterne pentru corăbii spinarea sa, altul neînarmat
deschide drumurile pentru cei ce călătoresc. Sărbătorește natură, pentru că se dă după merit cinste femeii; serbează neamul omenesc, pentru că se proslăvește fecioara. Iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5:20). Pe noi ne-a adunat aici sfânta și Născătoarea de Dumnezeu Fecioara Maria, curată comoară a fecioriei, raiul cel cugetător al lui al doilea Adam, locul unde s-a săvîrșit unirea firelor, unde s-a aprobat sfatul de mîntuitoarea împăcare; încăpere, în care Cuvîntul și-a luat trup; rugul cel îsuflețit al firii, pe care nu a ars-o focul dumnezeieștii nașteri; nor ușor, care a purtat în trup pe Cel ce șade pe heruvimi; lână preacurată stropită de ploaia cerească, din care păstorul a făcut haină pentru oaie; roabă și mamă, fecioară și cer; pod, pe care Dumnezeu a coborât către oameni; uimitoare statură de țesut a dumnezeeștii construcții, pe care de nespus s-a țesut hitonul unirii, țesătorul fiind Duhul Sfânt, pictor – puterea de sus care a adumbrit, pentru care valul a fost încingătoarea antică din piele a lui Adam; temelia a fost trupul curat al fecioarei, suveică ce ai purtat bunăstarea de nemăsurat; pictor cuvântul, intrînd prin auz.
Cine a văzut, cine a auzit, ca să locuiască în pîntece Dumnezeul cel nemărginit, pe care cerurile nu-l cuprind, pe care nu-l îngrădește pîntecele fecioarei.
Cel născut din femeie nu este doar Dumnezeu și nu este doar om: acest născut a refăcut (prefăcut) femeia, vechea ușă a păcatului, în ușă a mîntuirii; unde șarpele și-a vărsta iadul său, intrînd prin neascultare, acolo Cuvîntul și-a înălțat biserică însuflețită, intrînd acolo prin ascultare; unde, a apărut primul om păcătos Cain, acolo s-a născut fără de sămînță Mîntuitorul neamului omenesc Hristos. Iubitorul de oameni nu s-a scîrbit să se nască din
femeie, pentru că această faptă a Lui a dăruit viață. El nu a fost supus necurăției, introducîndu-se în pîntece, pe care El singur a organizat-o depărtată de orice stricăciune.
Dacă această mamă nu ar fi rămas fecioară, atunci cel născut din ea ar fi fost un simplu om, și nașterea nu ar fi fost minunată . Dar dacă ea și după naștere a rămas feioară, cine
dar e cel născut, dacă nu Dumnezeu? Taină de neînțeles, pentru că El s-a născut într-un mod de neînțeles, El, care fără piedică a trecut ușile, cînd ei erau încuiați, în care Toma
mărturisind unirea a două firi, a exclamat: Domnul meu, și Dumnezeul meu! (Ioan. 20:28).
Nu considera, omule, această naștere umilitoare, cînd ea pentru noi s-a făcut izvor de mîntuire. Dacă El nu s-ar fi născut din femeie, atunci nu ar fi murit; dacă nu ar fi murit, nu ar fi desființat cu moartea sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul (Evr. 2:14). Nu este nimic de necinste pentru ziditor să locuiască în casa, pe care a construit-o; lutul nu slujește la umilirea olarului, cînd el face din el vreun oarecare nou vas. Așa și pe Sfânta Dumnezeire nu o pîngărește nașterea din pîntecele de fecioară; pe el Dumnezeu singur l-a aranjat, și pentru aceasta, trecînd prin el, El nu s-a supus pe sine necurăției sau umilirii. O pântece fericit! În tine a fost scris, zapisul mîntuirii a toată lumea. O pântece
minunat! În tine s-a gătit arma împotriva morții. Binecuvîntată țarină! în tine fără de sămînță s-a însuflețit săditorul făpturii. O biserică măreață! în tine sfântă s-a ivit
Dumnezeu, care, neschimbîdu-și firea sa, din milostivire către noi, s-a îmbrăcat în omenire și a devenit preot, după rânduiala lui Melchisedec (Ps. 109:4). Şi Cuvântul S-a făcut trup (Ioan. 1:14), deși iudeii nu cred Domnului, care a spus acestea. Dumnezeu a luat chipul omului, chiar dacă neamurile râd de această minune. Pentru aceasta apostolul
Pavel spune, că Hristos este pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie (1 Cor. 1:23): ei nu au cunoscut puterea tainei, pentru că ea este de neînțeles minții. Dacă ar fi
cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei (1 Cor. 2:8). Dacă Cuvîntul nu s-ar fi sălășluit în pîntece, trupul nu ar fi stat cu El pe Dumnezeiescul tron. Dacă ar fi fost
jignitor pentru Dumnezeu a intra în pîntecele, pe care El l-a creat, atunci și îngerii s-ar fi ofensa slujind omului.
Cel, care după firea sa nu este supus suferințelor, din milostivire către noi s-a expus pe sine la multe suferințe. Noi credem, că Hristos nu prin ascensiune treptată către
Dumnezeiasca fire a devenit Dumnezeu, ci, fiind Dumnezeu, după mila Sa s-a făcut om.
Nu spunem că: omul s-a făcut Dumnezeu; dar mărturisim că Dumnezeu s-a întrupat. Pe
roaba Sa și-a ales-o mamă Acela, care după firea sa nu are mamă, și cine, arătîndu-se pe pămînt după dumnezeiescul plan, nu are aici tată. Cum unul și același este și fără tată și fără mamă, după cuvîntul apostolului? (Evr. 7:3). Dacă El este doar om, atunci nu putea
să fie fără mamă: și cu adevărat, El are mamă. Dacă El este doar Dumnezeu, atunci El nu
este fără de tată: într-adevăr El are Tată. El nu are mamă ca creator Dumnezeu, și nu are tată ca om.
Convinge-te de aceasta cu însăși numele arhanghelului, binevestind Mariei. Numele lui este Gavriil; ce înseamnă acest nume? Ascultă și vei afla; el înseamnă: Dumnezeu și om.
Așa cum Cel, despre care el binecuvînta, este Dumnezeu și om, numele lui a prevenit la această minune, cu credință să fi fost primită fapta dumnezeiescului scop. Află cauza venirii în lume a Dumnezeului întrupat și proslăvește-i puterea Lui. Neamul omenesc cu păcatele sale a căpătat mari datorii, și nu găsea nici un mod ca să le plătească. Toți oamenii în Adam au dat pentru sine manusrise în păcate și diavolul ne-a făcut robii
săi; folosind neputinciosul nostru trup ca manuscris, el ne amintea nouă, că noi lui ne-am vîndut pe noi înșine, și punîndu-se înaintea noastră, el, vicleanul inventator al patimilor, ne-a arătat nouă la acea datorie a noastră și cerea de la noi plata ei. Datorită acestui fapt
trebuia să se facă una din două: sau toți să fim supuși la moarte, la care am fi fost condamnați, pentru că toți au greșit; sau pentru răscumpărarea datoriei noastre să fie dat
așa un preț, care toate pretențiile le-ar fi achitat pe deplin. Nici un om nu putea s-o plătească, pentru că el însuși prin păcat era în această datorie; nici înger nu putea să
răscumpere neamul omenesc, pentru că el nu găsea o așa de mare plată. Nevoie era, ca Dumnezeu, neamesctecat cu păcatul, să moară pentru cei ce au păcătuit. Acesta a fost singurul mijloc pentru distrugerea răului.
Ce în realitate s-a săvîrșit? Cel, care din neființă a adus la ființă toată lumea, Cel, care cu nimic nu se îngeuiază în împărțirea darurilor, a deschis cel mai sigur mijloc de a
pricinui viață celor condamnați, și prin cel mai decent chip pentru sine să distrugă moartea: El se face om, născîndu-se din Fecioară, într-un mod, doar de El știut; pentru că mintea nu poate să-și explice această minune. El moare cu aceea, Ce este în El înnăscut, și săvîrșește ispășirea cu acea putere, ce permanent în El se află. Despre aceste vorbește apostolul Pavel: întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor
(Efes. 1:7). Ce mare eveniment! A adus altora nemurire, pentru că El însuși era nemuritor.
În pronia lui Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor nu a fost, nu este și nu va fi nimeni altul, în afară de El, Cel născut din Fecioară, Dumnezeu și om. Pentru răscumpărarea condamnaților El are în sine nu doar prețul potrivit mulțimii lor, dar și care depășește
orice număr. În relație cu Tatăl, ca Fiu, El își păstrează neschimbarea după ființă, ca si creator, El nu are neajuns în atotputernicie; ca milostiv, El a arătat o imensă dragoste față de oameni; ca primul preot, El pentru mijlocirea cea pentru alții are tot, prin care se
întărește credința în El. La toate acestea, nu va găsi ceva egal, nici pe aproape nimeni, niciodată, și la nimeni altul. Gândeștet-te, cît de mare este iubirea Lui de oameni: de bună
voie s-a supus pe sine condamnării, El a distrus moartea, care îi stăpînea pe cei ce L-au răstignit; și fărădelegea ucigașilor săi a întors-o în a loruși mîntuire, cei care au procedat ilegal.
Așa, mîntuirea oamenilor nu era cu putință a se face de un simplu om, pentru că tot omul avea singur nevoie de izbăvitor: fiindcă toţi, spune sf. Pavel, au păcătuit şi sunt
lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom. 3:23). Așa cum păcatul a supus pe păcătos stăpînirii diavolului, dar diavolul l-a supus morții, atunci starea noastră s-ar fi făcut extrem de
dezastruoasă; nu ar fi fost nici un mod de scăpare de moarte. Au fost trimiși doctori, adică prooroci, dar ei doar puteau să ne arate mai limpede neputințele. Ce făceau ei? Când
vedeau, că boala depășește iscusința omenească; ei chemau la doctorul Cel din cer, unul
spunea: Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară (Ps. 143:5); altul implora: Vindecă-mă, Doamne, şi voi fi vindecat (Ier. 17:14); deşteaptă puterea Ta şi vino să ne mântuieşti pe noi (Ps. 79:3). Altul: oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ (3 Reg. 8, 27)? Degrabă să ne întâmpine pe noi îndurările Tale, că am sărăcit foarte (Ps. 78:8). Alții spuneau: om cucernic nu mai este în ţară şi nici un om drept pe pământ (Mih. 7:2). Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te (Ps. 69:1)! Dacă întârzie, aşteapt-o, căci ea va veni sigur, fără greş (Av. 2:3). Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat. (Ps. 118:156). Dumnezeu strălucit va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea (Ps. 49:3). Pentru că, Cel, care după fire este Împărat nu a disprețuit firea omenească, cea înrobită sub cruda
stăpînire a diavolului; binevoitorul Dumnezeu nu i-ar fi îngăduit să fie pentru totdeauna sub stăpînirea diavolului: Cel Pururea-fiitor a venit și a dat ca plată sîngele Său; pentru
răscumpărarea neamului omenesc de la moarte și-a dat trupul Său, pe care l-a primit de la Fecioară, a eliberat lumea de la legămîntul legii, nimicind moartea cu moartea sa. Hristos ne-a răscumpărat pe noi de la legămîntul legii, exclamă sf. Pavel.
Așa să știi, iudeule, că Mântuitorul nostru nu este un simplu om, pentru că tot neamul omenesc este înrobit păcatului; dar de asemenea, El, nu este doar Dumnezeu, neamestecat
cu firea omenească, cum vrei să-L consideri tu, Maniheu: El a avut trup, pentru că dacă El nu s-ar fi îmbrăcat în mine, atunci nu m-ar fi mântuit pe mine. Dar sălășluindu-se în pîntecele Fecioarei, El s-a îmbrăcat în mine osînditul, și în el – în acel pîntece – a săvîrșit
minunatul schimb: a dat Duhul și a primit trup, unul și același aflîndu-se cu Fecioara și născîndu-se din Fecioară. Un (Duh) o umbrea pe ea; altul s-a întrupat din ea???. Dacă
Hristos ar fi fost cineva separat, și Dumnezeu Cuvântul separat, atunci nu ar fi fost Treime, ci pătrime. Nu rupe hainele proniei mântuirii, de sus țesută; nu primi învățăturile
lui Arie: el ticălosul (rău-credinciosul) taie esența; tu nu împărți unirea celor două firi, ca
să nu fii îndepărtat de la Dumnezeu. Spune-mi mie: cine ni s-a arătat nouă, cei care şed în întuneric şi în umbra morţii (Luc. 1:79)? Om? Dar cum cel (acela), care singur a trăit în întuneric, ar fi putut, cum spune sf. Pavel, să ne izbăvească de sub puterea întunericului (Colos. 1,13)? așa cum scriptura spune despre noi: altădată eraţi întuneric (Efes. 5:8). Deci, cine este El, care ni s-a arătat nouă? Proorocul David îți indică (arată) în (prin) aceste cuvinte: binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului (Ps. 117:26).
Dar mai clar spune-ne nouă, proorocule, vestește mai tare, nu-ți slăbi (reduce) vocea, ca trîmbița să răsune graiul (cuvîntarea) ta (Isaia 58:1), spune, cine este El? Domnul
Dumnezeul puterilor, spune proorocul; Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă (Ps. 117:27). Şi Cuvântul S-a făcut trup (Ioan. 1:14): s-au unit două firi, și unirea (legătura) a rămas nedespărțită.
El a venit să mântuiască, dar a trebuit și să pătimeacă. Cum au putut una și alta să fie împreună? Un simplu om nu a putut mântui; dar Dumnezeu fiind doar în ființa Lui nu putea să pătimească. În ce mod dar atunci s-au săvîrșit și una și cealaltă? Așadar, El, Emanuel fiind Dumnezeu, s-a făcut și om, și aceea, ce El a fost, a mântuit; dar aceea, în
care (ce) El s-a făcut, a pătimit (suferit). Pentru aceasta, când Biserica a văzut, că gloata iudeilor l-a încoronat pe El cu ghimpi, plîngînd furia mulțimii, spunea: ieșiți, fetele
Sionului, priviţi pe Solomon încoronat, cum a Lui maică L-a încununat (Cânt. 3:11). El purta coroană (cunună) de spini, și a distrus osîndirea prin pătimirea cea cu spini. El unul și același era și în sânul Tatălui și în pântecele Fecioarei; unul și același în brațele mamei
sale și pe aripile vânturilor (Ps. 103.3); El, căruia se închină îngerii, în același timp stătea alături la masă cu vameșii. Pe El serafimii nu îndrăzneau să-L privească, și în același timp Pilat Îl interoga (Îi făcea interogatoriu). El unul și același, pe care l-a ocărât robul și în
fața căruia tremurau toate vietățile. El era pironit pe cruce și ședea pe tronul slavei; era pus în mormînt și întindea cerul ca un cort (Ps. 103.2); numărat (socotit) între cei morți și a desființat iadul; aici pe pămînt cleveteau asupra Lui, ca pe un înșelător, acolo, în cer îi
dădeau slavă, ca celui mai sfânt. Ce taină de neînchipuit! Văd minunile, și mărturisesc, că El este Dumnezeu; văd pătimirile, și nu pot să tăgăduiesc, că El este om. Emanuel a
deschis (отверз) ușile naturii, ca om, și a păstrat întregi cheile fecioriei, ca Dumnezeu; a ieșit din pîntece la fel, cum a intrat prin auz (zvon, știre); la fel și s-a născut și s-a
zămislit: fără de patimă (nepătimaș) a intrat, fără putreziciune a ieșit, cum despre asta
spune proorocul Iezechiil: m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă. Şi mi-a zis Domnul: “Poarta aceasta va fi
închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă. (Iezec. 44:1, 2). Iată clară (deslușită) indicare
(indicație, arătare) la sfânta Fecioară și Născătoare de Dumnezeu Maria. Să înceteze orice contrazicere și sfânta Scriptură să ne lumineze înțelegerea, ca să și căpătăm, împărăția cerurilor în vecii vecilor. Amin.
———–
4 ACO I-1-1(103,19); S(93); A(19); PG 65,680c; M(IV,577); L(III,9); Ms.Vat.lat.3836; Ms.Ott.gr.49(19);
PR(I,137)
ayeaye20 