AURELIU AUGUSTIN EPISCOP DE HIPPONE (854 — 480), TEZĂ PENTRU LICENŢĂ DE ŞTEFAN EFTIMESCU 1895
pag. 46-56
CAP. IX
Lupta lui Augustin cu Pelagianismul și Semipelagianismul
Nu era de cât prea puţin timp de când Biserica câștigase victoria asupra eresiei donatiștilor și se ridică o alta în sînul sěu, mult mai periculóasă, căci ea ataca, nu corpul societeței creștine, cum făcuse donatiștii, ci sufletul însuși acestei societăți; adică învěţăturile despre pěcat şi graţie.
Pelagiu, autorul acestei noui eresii, monach de origină din Britantia, era un bărbat erudit şi de o moralitate scrupulósă, ceea ce contribue la marea repuţaţiune de virtute, de care se bucură în tot timpul şederei sale la Roma. Inainte de a fi cunoscut ca eretic, el compuse diferite oper., în cari aruncă semințele erórei sale care fu condamnată (erórea) pentru prima dată, de un conciliu ținut la Cartagena în anul 412. Celestius,
primul şi cel mai celebru dintre discipolii sěi, era acela care rěspândise în acest oraş și în multe alte locuri învěțătura lui Pelagiu. Augustin de și informat de erorile – ce Pelagiu rěspândia, nu voi cu tóte acestea a scri de o camdată în contra lui, fie pentru că nu-l věduse însuși, sau că nu găsise probe de eresia sa în vre-una din scrierile sale. Pelagiu vine la Cartagena, în anul 411; dar Augustin, ocupat de conferinţa ce trebuia a se ţine cu donatiștii, nu avu timpul disponibil d’a examina doctrina acestui nou eresiarc, care se și grăbi de a pleca din acest oraş, pentru a se retrage în Palestina. Dar dupě ce Celestius, discipolul sěu, fusese condamnat la Cartagena, Augustin și cei-l’ alţi episcopi, nu încetară de a combate erorile sale în cuvêntările lor și convorbirile lor particulare. La anul 412 Augustin se vĕdu chiar obligat de a-l ataca prin scris, dupě rugăciunea tribunului Marcelin, acelaşi care presidase la conferința din Cartagena anul precedent 1)( Ceillier t. IX.).
Lupta începută de Augustin şi condusă cu deplin succes, în contra Pelagianismului, este fórte importantă, pentru că ea avu de arenă, nu numai o singură provincie a imperiului, dar lumea întrégă creștină. Augustin nu asistase la Sinodul din Cartagena (412) care excomunicase pe Celestius, dar aprobase în total hotărârea lui.
In anul 416, când Paul Orosiu aduse din Orient ştirea despre decisiunile celor doué Sinóde din Ierusalim şi şi din Diospole în Lydda, adică că cel d’intâiu lăsase Episcopului Romei Innocenţiu – grijea de a judeca despre ortodoxia lui Pelagiu, și că cel d’al doilea pronunţase achitarea sa, atunci sinódele din Cartagena și Milevis se grăbiră a reînoi, sub influența lui Augustin, condamnarea doctrine pelagiene; și Episcopul Innocenţiu, căruia i se făcură cunoscut decisiunile lor, confirmă acéstă condamnare. Zosima, succesorul lui Innocenţiu, încercă de a reveni asupra hotărîrei Sinodului, dar fermitatea cu care Sinodul din Cartagena de la anul 417 menţine de la început decisiunea lui Innocențiu ‘l făcu să suspende judecata sa până dupě o nouă examinare.
La anul 418 Sinodul din Cartagena, compus din mai mult de 200 episcopi, recunoscu Augustinismul ca doctrină a Bisericei din Africa, și obţine de la Honorius promulgarea edictelor de persecuţiune contra Pelagianilor. Acéstă atitudine a Imperatorelui decise pe Zosima nu numai de a condamna doctrina lui Pelagiu, dar încă de a trimite la toți episcopii din orient și din occident o circulară în care ‘l învita de a adera la acéstă hotărâre sub pedépsă de depunere și exil.
Opt-spre-dece episcopi italieni, printre care şi Iulian de Eclan, representantul cel mai sistematic al pelagianismului, fură exilați. Legile imperiale publicate în anii 419 și 421 puseră capăt pelagianismului; sufletul acestei întregi mișcări bisericeşti fu Augustin. Pentru a combate eresia pelagiană, a produs o întrégă literatură.
Același sinod din Catargena de la anul 418, care susținea atât de energic Augustinismul contra tendinţelor pelagiene a lui Zosima, dete în afacerea presbiterului Apiarius de Sicca, pe care Episcopul sěu ‘l excomunicase şi care făcuse apel la Roma despre acéstă judecată, o hotărâre care arată în deajuns, cu câtă grije, Biserica din Africa gelósă de drepturile el, ținea să-și conserve autonomia sa față de Roma. El hotărâ ca, tot clericul care ar apela dincolo peste mări (Roma) contra unei hotărîre pronunțate de episcopul sĕu, să fie excomunicat. Augustin în presența și sub influenţă căruia fură redigiate canónele, rěmase celebre, ale acestul sinod trebue a fi desigur considerat ca unul din representanții cei mai distinși ai acestui spirit de independenţă, care a animat Biserica sa în faţa ambiţiunei născênde a Episcopilor romani.
Printre scrierile sale cele mai însemnate în acéstă controversă 1) (De spiritu et littera; Epistola ad Eutropium et Paulinum, seu de perfectione justitiae hominis; De gestis Pelagii; De nuptiis et concupiscentia (419); Contra duas epistolas pelagianorum (420).), găsim primă sa lucrare intitulată: De peccatorum meritis et remissione, deque baptismo parvulorum ad Marcellinum (412); apoi tratatele: De natura et gratia (415); de gratia Christi et de peccato originali (418); cele șease cărți contra lui Iulian Pelagianul (421) și însemnata operă începută în an 428 şi rěmasă neterminată, din care causă pórtă și titlul de opus imperfectum contra Iulianum. In cele trei cărți adresate lui Marcelin, despre culpabilitate, ertarea păcatelor şi botezul copiilor, Augustin atacă scrierea unui pelagian, care conținea erorile eresiei. Acesta pretindea că Adam ar fi murit chiar dacă nu păcătuia, și că prin ceea ce se citește în scriptură că D-zeu – a amenințat pe om cu mórtea în ziua când va mânca din pomul oprit, nu trebue a se înțelege sub acéstă amenințare de cât mortea sufletului.
Augustin ‘l combate, prin aceste cuvinte, din sf. Scriptură, care arată destul de clar o mórte corporală : Pămént ești şi în pămént te vei întórce 2)(Genesa, Cap. III, 19.). «Așa dar trebue a înțelege acéstă mórte după corp și nu dupě suflet, când omul trebue a se reîntórce în pămênt. Apostolul Paul ne spune fórte lămurit că păcatul este causa morţii corpului 1)(Rom. VIII, 10.): Iar de este Christos în voi, corpul este mort în privinţa păcatului, dar spiritul este viu în privinţa dreptăței. Acest text păru atât de precis lui Augustin contra pelagienilor, în cât se teme de a’l mai explica El mai citéză și alte texte din scrierile aceluiași Apostol, care tóte dovedesc că mórtea corpului este o urmare a păcatului. Așa: Dupĕ cum păcatul a intrat în lume printr’un singur om, şi mórtea prin păcat: asemenea mórtea a trecut în toți omenii prin acest singur om, în care toți au păcătuit 2)(1. Cor. XV, 21; Rom. V, 12.).
In ce privește natura păcatului original, Augustin arată că consistă într’o înclinare exagerată la plăcerile cărnii. El mai probează existența păcatului original prin exercisimele de care se făcea us la botez. «Când un pelagian, dice el, ‘mi aduce un copil pentru al boteza, ce face exorcismul meu asupra acestui copil, dacă nu este sub sclavia diavolului? Și pentru ce acest pelagian rěspunde în numele acestui copil, că renunță la diavolul, dacă n’are nimic comun cu acest spirit reu făcětor? Cum rĕspunde în numele acestui copil, că numai crede în ertarea păcatelor, dacă acest copil n’o primește ?» Mai departe Augustin cercetéză cestiunea pusă de pelagieni, care susțineau că numai liberul arbitriu este suficient pentru a nu păcătui.
El le rěspunde că dacă este ast-fel nu trebue a mai ruga pe D-zeu să, nu ne lase a cădea în ispită.
Ast-fel Augustin continua a dovedi că mórtea nu este tributul naturei, ci plata păcatului; că urmașii lui Adam moșteneșc păcatul sěu nu prin imitaţiune ci prin transmitere, și că pentru a-l şterge trebue a boteza și pe copii. Cu modul acesta, înlătură îndoelile ce se ivise în spiritul lui Marcelin, demonstrând că grația supranaturală este necesară pentru a lucra binele, şi că în general omul nu póte observa poruncile lui D-zeu fără un ajutor supranatural.
In cartea «de natura et gratia», Augustin apără grația lui Isus Christos, fără a blama natura în ea însăși; ci arătând că fiind conruptă și slăbită prin păcat, ea are trebuință de a fi liberată prin graţie. El dice că îndreptarea inaintea lui D-zeu nu consistă în îndeplinirea legii, care ne inspiră temerea ; ci în ajutorul graţie! lui Isus Christos, la care ne conduce cu folos acéstă temere a legei care este ca învéțătorul ce ne instrueşte. Dacă omul sar putea îndrepta fără a avea credință în Isus Christos, atunci credinţa n’ar mai fi necesară pentru a lui mântuire, «Este adevĕrat, dice Augustin, că: natura umană a fost creată inocentă și fără nici un păcat; dar nu este mai paţin adevěrat că acéstă natură, dupě care tot omul naște din Adam, are acum trebuinţă de medicament, fiind-că ea nu este sănătósă, find vițiată prin păcatul original.
De aceea Apostolul spune că înainte de a fi reînoiți în Isus Christos, noi eram fii ai mâniei, asemenea ca cei-l’alţi, dar că D-zeu care este bogat în milă, împins de dragostea extremă cu care ne-a iubit, când eram morți pentru păcatele nóstre, ne-a dat viaţa în Isus Christos, prin graţia căruia noi suntem mântuiţi, și acéstă graţie a lui Isus Christos, fără care nici copiii, nici adulţii nu pot fi mântuiţi, nu se dă dupě merit, ci gratuit; şi pentru aceea se și numește ea graţie. De aci resultă, că aceia cari nu sunt liberaţi prin ea, sunt condamnați dupĕ dreptate, fiind-că nu sunt fără păcat, fie original sau actual; căci toți au păcătuit şi deci toți au trebuință de graţie lui D-zeu.
In fine el căută a stabili că natura umană curată din origine, a fost alterată prin căderea lui Adam în păcat; că descendenții lul Adam, nu nasc în starea naturei curate, ci în starea naturei corrupte; că ei au trebuinţă de graţia sfinţitóre și de graţia concumitentă, contrariu de cum susținea Pelagiu, care nu admitea de cât graţia iluminantă (doctrina și exemplul lui Christos) 1)(Patrol. Alzog.).
In cele șése cărți îndreptate în contra lui Julian pelagianul, Augustin atacă direct pe acesta, care făcuse ca prin învěțăturile sale, pelagianismul să intre într’o nouě fasă, aceea a semi-pelagianismului. Ele au fost compuse în anul 421, de óre-ce în prima carte se vorbește de mórtea lui Ieronim, care a avut loc la 30 Septembrie același an. Ceea ce a determinat pe Augustin la acéstă lucrare, a fost faptul că, un Episcop numit Claudiu, îi trimisese patru cărţi ale lui Julian, fără ca să-i fi fost cerute, în care Julian pretinde că trebue absolut a condamna căsătoria, dacă se admite un păcat original; şi trata pe Augustin şi pe creştinii Bisericei universale de Manichei, fiind-că învěțau că toţi ómenii care vin în lume prin căsătorie, se nasc culpabili de păcatul proto-părinţilor noştri.
Acusând ast-fel Julian, nu făcea de cât a imita pe Jovinian, care încă predicase aceeaşi învěțătură că creștinii Bisericei universale căduse în erórea Manicheilor. Atunci Augustin se decide a scrie cele șése cărți «contra Julianum pelagianum» şi le adreséză lui Claudiu. In cele douě cărți d’intâiu, se stabilește că cei mai celebrii dintre părinţii Bisericei sunt antipelagieni; iar cele patru cărți următóre sunt o lungă şi severă, critică a scrierii lui Julian. Intre altele Augustin, dice că, dupě cum altă-dată adevărații credincioşi desprețuise vederile lui Jovinian, credênd tot-d’auna că Maria rěmăsese în tótă curěţenia și virginitatea dupě naștere, şi că Domnul nostru Isus Christos născêndu-se luase nu un corp aparinte, ci adevěrat; tot asemenea astă-di ei vor despreţui cuvintele deșerte a lui Julian prin care el le impută crime închipuite; și fără a admite cu Manichei un principiu natural al rěului, ei vor continua de a crede dupě vechea doctrină a Bisericei, că Isus Christos a devenit Mântuitor, ştergênd zapisul, și achitând aceea ce protopărinţii noştri datoriau dreptăţei lui D-zeu 1)(Ceillier t. IX).
Pentru liniștirea monachilor din monastirea Adrumet care înțeleseră rĕu doctrina sa despre predestinațiune, Augustin spre a ridica scrupulele lor, scrise cele douĕ trate «de gratia et libero arbitrio şi de coreptione et gratia între anii 426 și 427. Unii din acești monachi susțineau chiar că prin cele dise de Augustin despre grație, se distruge liberul arbitriu și că D-zeu nu ne va mai judeca la diua cea de pe urmă după faptele nóstre. Augustin le recomandă de a nu se turbura prin neînțelegerea acestei cestiuni şi dea păzi între ei pacea și dragostea, dând mulţumiri lui D-zeu de ceea ce ei primesc. Le probéză prin diferite mărturii din sf. scriptură că omul este dotat de liberul arbitriu, și insistă în special asupra locurilor, cari învaţă lămurit, că depinde de voința omului de a împlini comandamentele legii. De unde deduce că, dacă omul păcătueşte, trebue a i se imputa, și a nu acuza pe D-zeu ; de asemenea nu trebue a privi binele ce face omul, ca neaparținênd întru nimic proprie sale voințe. El mai deduce că acei cari cunosc comandamentele lui D-zeu, nu vor putea a se scusa de neștiința lor, de óre-ce Apostolul Paul dice1)(Rom. II, 12.): Toţă câți au păcătuit fărălege , se vor şi perde fără lege. Ast-fel el continuă în cartea sa despre grație şi liberul arbitriu, a dovedi monachilor din monastirea Adrumet, cooperaţiunea omului la propria sa mântuire, îndemnându-i de a reciti continuu acéstă carte; şi dacă o va înţelege să dea mulţumire lui D-zeu şi să-‘l róge de a-l face să înțelégă și aceia ce ei nu pot înțelege, căci, D-zeu le va da înțelegerea2)(De grat. et lib. arb. cap. XXII şi XXIII.). In fine Augustin înlătură cu desăvêșire îndoelile, ce se înăscuse la monachi din monastirea Adrumeţ, prin scrierea sa de coreptione et gratia, unde el
exprimă în modul cel mai curat doctrina sa antipelagiană şi desvoltă cu o mare putere de logică teoria despre predestinaţiune, care trebuia a fi în urmă atât de sever interpretată. Insă prin conclusiunile acestei scrieri nemulțumise fórte mult pe călugării din Marsilia, între cari şi pe Ion Cassian, un discipol și amic al lui Chrisostom, fondator şi superior al monastirei din Marsilia. Cassian combătea predestinaţiunea și susţinea necesitatea de a recunóște libertăței umane în actul convertirii şi mântuirii un concurs óre-care alături cu graţia divină. Augustin informat despre acésta, compuse cele douĕ scrieri întitulate: De «praedestinatione sanctorum» şi «de dono perseverantiae» unde el expune doctrina sa mai temperând vederile sale.
Aceste scrieri compuse cu mai multă pătrundere la anul 429, deci aprópe de sfîrșitul vieţei sale‘ sunt ca un testament al lui Augustin și se bucură de cea mai mare autoritate, atât din causă că ele au fost lucrate dupĕ o lungă meditaţiune asupra acestei materii, cât şi din causă că erórea acelora contra cărora scria, era mai subtilă1)(Patrol. Alzog.).
Eată cum definește predestinaţiunea: Praedestinatio sanctorum est praescientia et praeparatio beneficiorum Dei, quibus certissime liberentur quicumque liberantur. Caeteri autem ubi, nisi in massa perditionis justo divino judicio, relinquntur ? Asemenea, arată raportul dintre predestinaţiune şi grație când dice: Inter gratiam et praedestinationem hoc tantun inter est, quo praedestinatio est gratiaepraeparatio, gratia vero ipsius praedestintionis effectus 2)(De don. persev. No. 35.)
In aceste scrieri, doctrina lui Augustin se afla în oposiţiune directă cu acea a pelagienilor și semi-pelagienilor despre starea primului om înainte şi dupě cădere, despre moarte și păcatul original. El apără existenţa şi necesitatea graţiei concomitante și subsequente în contra teoriei pelagienilor, cari susțineau că este de ajuns liberul arbitriu pentru mântuirea omului. Nu se póte nega că Augustin n’a vorbit despre eficacitatea grației şi predestinațiune în niște termeni de o energie singulară, fie servindu-se de texte biblice1) (Ioan XV, 5; 1 Cor. IV, 7; XII, 3; II Cor. Cap. III, 5; Rom. IX, 10 —16.) pe care nu le-a putut pătrunde, articulând prea mult noţiunea graţiei, fie prin amintirea propiilor sale rătăciri. Expresiunile sale au fost adesea interpretate până în timpul de faţă; așa în secolul V de Lucilius, preot din Galia; în secolul IX-lea de călugărul Gottschalk; în secolul XVI de reformatori şi în secolul XVII de Jansenius. Tot-deodată Augustin n’a contestat nici libertatea omului, nici cooperaţiunea sa cu graţia în opera mântuirei, și n’a învěțat dubla predestinaţiune la mântuire și la condamnare 2)(Alzog. Patrol.)însă chiar unii teologi Rom. Catolici explică că Augustin învĕţa predestinațiunea absolută spre mântuire și condiţionată, spre condamnare. EI ar fi continuat mai departe a lupta în contra Pelagianismului, însă mórtea care-i sosi la 28 August a. 430, ‘l scóse din arena luptei, rěmâind acéstă, sarcină pe séma lui llariu şi Prosper, până când în cele din urmă semipelagianismul fu sancționat la un sinod ținut în Lugdun în an. 475. Este de observat că amintirea despre schimbările succesive ce cugetarea lui Augustin suferise de la începutul activităţii sale literare, ‘l hotărâ către finele vieţei sale (427) de a trece în revistă în cele douĕ cărţi «Retractationes» lunga serie a scrierilor sale, pentru a corige erorile în care putuse cădea și a depărta contrazicerile, ce ar fi putut exista între operele aparţinênd diferitelor epoci din desvoltarea sa. El numĕră aci în ordine cronologică, 93 scrieri împărţite în 232 cărţi; multe dintre ele însă numai există. Cele-‘lalte scrieri posterióre anului 427 nu figurează în acest catalog.
=========
- DESTINUL/SOARTA/PREDESTINATIA JIDOVO-MAHOMEDANA
PREDESTINÁȚIE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.
sursa: Sinonime (2002)
Despre Destin:
Sin. 5 Ec. din Pidalion 1844 subnota 184: proorismos (adică de mai-nainte hotărârea) şi…se hotărau dinainte
>https://ayeaye20.wordpress.com/2021/05/05/pidalion-1844-pag-228/
>https://ayeaye20.wordpress.com/2021/10/31/sv-ioan-gura-de-aur-nu-exista-destin/
Sv Paisie:
“numai turcii cred în ceea ce este scris, în Kişmet( În soartă, în destin (n. ed. rom.).)”
Constituțiile Apostolice prin Clement
pag. 691
VI. Despre ereziile iudaice
1 Gloata iudaică a avut deci şi ea erezii rele. 2 Căci dintre ei sunt şi saducheii care nu mărturisesc învierea morţilor. 3 Şi fariseii care atribuie sorţii şi destinului acţiunea păcătoşilor.
___
ayeaye20 