Prin tacere il tradam pe Dumnezeu, scandaluri bisericesti, anatema

Cartea: MAREA APOSTAZIE ,”Sarea ne pătrunde”-semnul apropierii sfârșitului;Centrul de misiune„Sfântul Ierarh Ioan Maksimovici“ 2007

Pag.15:

…sfântul Grigorie Teologul: „Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu“.

Pag.38:

Totuși, după cum explica vlădica Averchie, cineva nu poate fi socotit pierdut fără nădejde pentru Ortodoxie până când acela nu și-a pierdut cu totul înțelegerea duhovnicească a ceea ce este Biserica”

Pag. 48-49:

Observând aceste scandaluri bisericești, în care fusese atras până și un om drept ca vlădica Averchie, părintele Serafime (Rose) s-a gândit să întreprind unele investigații de sine stătătoare. Un pasaj din Cronica sa, datat 1975 de la Nașterea Domnului, arată încercările părintelui Serafim de a stoca un șir de informații privitoare la starea Bisericii în general.

„ Pe tot parcursul anului, scria el, am primit diverse știri despre disensiunile apărute în Biserică. Pretutindeni – în parohii, în familii și mici comunități – peste tot se iscă neînțelegeri, aparent fără nici un motiv, iar cei mai buni și mai pașnici oameni sînt supuși persecuțiilor.

Care poate fi cauza acestui fenomen? Să fi dispărtut oare adevărații cârmuitori ai Bisericii? Sau poate că urmașii lor refuză să le acorde încrederea celor ce pot să cârmuiască? De bună seamă, ambele posibilități par plauzibile și, îndeobște, iubirea multora s-a răcit, iar cârma și încrederea în cârmuitori s-au prăbușit și ele într-o lume bazată pe egoism și răzvrătire revoluțuonară

Și atunci, care ar fi soluția? Să cucerești un post de lider și să ceri supunere totală? – imposibil în lumea actuală. Să te supui orbește unui lider, de preferință „harismatic“? – extrem de periculos. Mulți l-au urmat pe părintele Tarasios de la Hatford, iar rezultatul a fost deplorabil, sfârșind în certuri și adversități. Cred că s-ar cuveni să ducem o viață în acord cu sfinții Părinți și să cultivăm dragostea și încrederea în micul cerc în care ne aflăm, altă cale se pare că nu există pentru a rezolva „criza spirituală“ din zilele noastre, care exprimă absența ființării într-un cuget.

Pag. 58

Dacă în „artistism“, după cum socoteau sfinții Părinți, aproape negreșit se ascunde păcătoșenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiții multiseculare. Știința pătrunde în lume, literatura în suflet, și dacă el (sufletul) nu era temeinic apărat de credința în adevăratul Dumnezeu, atunci el se degrada și pierea. „Frumusețurile“ neobișnuite și rezultatele extraordinare îl duceau la pieire.

Pag. 67-77

„Ortodoxia este adevărata cunoaștere și lăudare a lui Dumnezeu”

La începutul cuvântului nostru în Duminic Triumfului Ortodoxiei pare firească întrebarea: ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevărata cunoaștere și lăudare a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh și în Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului. Duhul este slava creștinilor. Unde nu este Duh, acolo nu există Ortodoxie.

Nu există Ortodoxie nici în învățăturile și filozofările omenești, stăpânite de intelectul mincinos și înșelător, rod al căderii. Ortodoxia este învățătura Sfântului Duh, dată omului de la Dumnezeu spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo ni este nici mântuire. „Oricine va voi să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se țină de credința sobornicească; iar cine n-o va păstra întreagă și fără de prihană, acela va pieri în veci” (Simbolul de credință al sfântului Atanasie cel Mare).

Pentru a păstra în siguranță acest zălog al nostru, astăzi sfânta Biserică enumeră public, în auzul tuturor, acele învățături generate și răspândite de satana – expresie a vrăjmășiei contra lui Dumnezeu – care defăimează lucrarea mântuirii noastre și ne-o răpesc. Biserica demască aceste învățături ca pe niște lupi înfricoșători, ca pe niște șerpi veninoși, ca pe niște hoți și ucigași. Prin urmare, păzindu-ne de toate acestea și scoțându-i din prăpastia pierzaniei pe cei înșelați de acestea, Biserica predă anatemei acele învățături și pe cei ce le urmează cu îndărătnicie.

Cuvântul „anatema” semnifică îndepărtare, lepădare (blestemul lui Dumnezeu). Atunci când Biserica predă anatemei o învățătură oarecare, înseamnă că această învățătură conține hulă asupra Duhului Sfânt. Așadar, în scopul mântuirii, aceasta trebuie să fie respinsă și îndepărtată, tot așa cum otrava este ținută departe de alimente. Atunci când o persoană este predată anatemei, înseamnă că și-a însușit învățătura hulitoare în mod irevocabil, lipsindu-se de mântuire el însuși și lipsindu-i pe apropiații săi, cărora le-a transmis felul său de gândire. Iar când acea persoană se hotărăște să părăsească învățătura hulitoare și să primească învățătura Bisericii Ortodoxe, după regulamentul Bisericii, este datoare să anatematizeze falsa învățătură de care era legat mai înainte și care îl ducea la pierzanie, îl înstrăina de Dumnezeu, îl silea să dușmănească pe Dumnezeu, să hulească pe Duhul Sfânt, și îl menținea în comunicare cu satana.

Toate învățăturile omenești, cuprizând propia cugetare inspirată din intelectul înșelător, din înțelepciunea trupească – apanajul comun al duhurilor necurate și al oamenilor – strecurate abil în învățătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea veșnică. Cugetarea omenească inclusă în învățătura credinței creștine se numește erezie, iar urmarea acestei învățaturi – reacredință… Inima lor cea nesocotită s-a întunecat – spune Apostolul despre înțelepții care s-au abătut de la adevărata cunoastere a lui Dumnezeu – zicând că sînt înțelepți, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat necurăției, după poftele inimii lor…ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară. Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale desfrânarii. Apolinarie era stăpânit de patima destrăbălării. Eutihie era robit mai cu seamă de pofta de arginți. Iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice închipuire. Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înțelepciunii trupești, sînt născociri ale duhurilor necurate. Feriți-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dummezeu – zice sfântul Ignatie Teoforul – deoarece prin însăși natura lor, acestea sînt născociri diavolești ale șarpelui cel plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălțimea demnității duhovnicești; de la cugetarea duhovnicească ele au cazut în cugetare trupească; duhurile necurate sînt complet lipsite de această posibilitate. La oameni binele este amestecat cu răul, și de aceea devine netrebuincios; la duhurile necurate precumpanește și acționează numai răul. Cel mai mare păcat al lor este ura nestăvilită față de Dumnezeu, exprimată printr-o strașnică și neîncetată hulire a Lui. În trufia lor, demonii s-au ridicat mai presus de Dumnezeu Însuși. Ei au prefăcut ascultarea de Dumnezeu, firească făpturilor vii, într-o sălbatică împotrivire, într-o vrajbă de neîmpăcat. De aceea căderea lor este atât de profundă, iar plaga morții veșnice, hărăzită lor, este incurabilă. Patima lor esențială este mândria. Ei sînt prea plini de o nemaipomenită și neroadă vanitate. Erezia este o armă de temut în mâinile demonilor! Cu ajutorul ereziilor aceștia au dus la pierzare popoare întregi; răpindu-le pe neobservate creștinismul, ei l-au înlocuit cu o doctrină blasfemiatoare și i-au conferit acestei ucigătoare învățături titlul de creștinism reformat, veritabil, purificat. Erezia este un păcat săvârșit în special de către intelect. Acest păcat, fiind acceptat cu mintea, se transmite duhului, se răspândește în tot trupul, pângărindu-l în întregime, întrucât acesta are însușire de a se pângări și de a se molipsi prin comunicare cu duhurile necurate. Păcatul acesta trece neobservat și pare de neînțeles, pentru cei care nu cunosc îndeajuns creștinismul. Iată de ce, în mrejele sale cad cu atâta ușurință: simplitatea, candoarea, necunoștința, mărturisirea superficială și indiferentă a credinței creștine.Într-o perioadă au fost atinși de erezie chiar și unii cuvioși ai lui Dumnezeu, precum sfinții Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan și alții. Dacă acești sfinți bărbați, care-și duceau viața numai și numai cu grija de mântuire, n-au cunoscut deîndată hula mascată împotriva lui Dumnezeu, ce vom zice de cei care-și petrec zilele scufundați în preocupări lumești și având o noțiune cu totul neîndestulăstoare asupra creștinismului? Cum vor recunoaște ei erezia, când aceasta apare ferchezuită sub masca înțelepciunii, a cucerniciei și a sfințeniei? Iată din ce cauză comunități întregi și noroade s-au plecat cu atâta ușurință sub jugul ereziei. Din aceeași cauză devine foarte anevoioasă întoarcerea de la erezie la dreapta credință, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredință și din idolatrie. Ereziile mai apropiate de ateism sînt mai lesne de recunoscut și de lepădat decât ereziile nu prea depărtate de dreapta credință, și de aceea mai acoperite. Împăratul roman cel întocmai-cu-apostolii, marele Constantin, într-o scrisoare către sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, acuzatorul ereziarhului Arie, îl roagă să curme disputa ce tulbura liniștea și pacea prin cuvinte deșarte. Dar, prin aceste cuvinte numite deșarte, era tăgăduită Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, era desființat creștinismul. Iată cum necunoștința, și în cazul acestui bărbat sfânt, râvnitor al blagocestiei, fusese înșelată prin viclenia ereziei, pe care el nu a putut să o priceapă.

Erezia, fiind un pacat de moarte, se vindecă ușor și hotărât, ca pacat al minții, prin predarea ei sinceră, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a spus: “ Sfânta Biserică Sobornicească îi primește pe eretici, atunci când ei predau anatemei cu sinceritate erezia lor” (Cuvânt 15, cap. 49), și îndată îi învrednicește de Sfintele Taine; în schimb, pe cei căzuți în curvie, chiar dacă ei și-ar marturisi și ar părăsi păcatul, poruncește urmând apostoliceștilor canoane, să fie îndepărtați de Sfintele Taine pentru mulți ani (Canon 6 Sinod Laodiceea). Întiparirea cauzată de pacatul trupesc rămâne în om și după mărturisirea păcatului și după părăsirea lui; întiparirea cauzată de erezie este nimicită îndată după respingerea ei.

Predarea ereziei anatemei este o doctorie prin care sufletul se elibereaza pe deplin și definitiv de erezie. Fără această vindecare a ereziei, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc și nu încetează să-l clatine cu nedumeriri și îndoieli pricinuite de compătimirea nedezrădăcinată față de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva cugetării lui Hristos (II Cor. 10, 5), făcând anevoiasă mântuirea pentru cel posedat de ele, posedat de legăturile nesupunerii și împotrivirii față de Hristos, pentru cel care s-a aflat în părtășie cu satana. În privința cumplitei plăgi a ereziei, tămăduirea prin anatematisire a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către sfânta Biserică.

Atunci când fericitul Teodoret, episcopul Cirului, s-a înfățișat la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, având de gând să se justifice împotriva acuzațiilor care i se aduceau, Părinții prezenți la Sinod i-au cerut, mai întâi, să-l predea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodoret care, în fond, îl dezaproba pe Nestorie, dar nu atât de hotărât, precum era respins de Biserică, încerca să dea lămuriri. Părinții i-au cerut din nou să-l predea anatemei, hotărât și fără rezerve, pe Nestorie și a lui învățătură. Teodoret iarăși voia să se disculpe, și atunci Părinții i-au cerut cu fermitate ori să-l anatematizeze de îndată pe Nestorie, ori îl vor socoti eretic pe Teodoret însuși. În cele din urmă Teodoret l-a anatematisit pe Nestorie și celelate eresuri ale vremii. Aducând slavă lui Dumnezeu, Părinții l-au proclamat pe Teodoret păstor dreptcredincios. Din partea sa, Teodoret nu a mai cerut să dea lămuriri, după ce pricinile ce-l îmboldeau să dea explicații fuseseră extirpate din sufletul său” (Flerg, Istoria creștinismului). Auzind astăzi anunțul amenințător al doctorisirii duhovnicești, s-o primim odată cu adevărata înțelegere a acesteia și aplicând-o sufletelor noastre, să lepădăm cu sinceritate, fără fățărnicie și cu hotărâre acele pierzătoare învățaturi pe care Biserica le va înfiera cu anatema, spre mântuirea noastră. Chiar dacă noi le-am respins întotdeauna, să ne întărim prin glasul Bisericii în lepădarea de ele. Libertatea, ușurimea, puterea duhovnicească pe care le vom resimți negreșit în noi, ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericești și adevărul învățăturii vestite de către ea. Iată, deci, singura atitudine corectă a duhului omenesc cu privire la înfricoșătoarea plagă a ereziei. Biserica vestește: „Cei ce și-au predat cugetul lor în ascultare față de descoperirea dumnezeiască, slujind-o pre ea, pe aceștia să-i fericim și să-i lăudăm; iar celor ce se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea lui Dumnezeu, Carele așteaptă întoarcerea și căința lor, dacă n-au voit să urmeze sfintelor Scripturi și Tradiției Bisericii Sobornicești, să fie excomunicați și predați anatemei! ”
„Celor care tăgăduiesc existența lui Dumnezeu și susțin că această lume s-a autoorganizat și că toate se petrec fără ajutorul providenței dumnezeiești, așa, ca din întâmplare: anatema!”
„Celor care spun că Dumnezeu nu este Duh, ci materie, și care nu-L recunosc ca Sfânt, Atotmilostiv, Preaînțelept, Atotștiutor, rostind alte asemenea hule: anatema!”
„Celor care îndrăznesc să spună că Fiul lui Dumnezeu nu este De-o-ființă și egal în cinstire cu Tatăl, și nici Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sînt un singur Dumnezeu: anatema!”
„Celor care își îngăduie să spună că pentru mântuirea și curățirea noastră de păcate nu au fost de trebuință venirea în lume dupa trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de bunăvoie, moartea și învierea: anatema!”
„Celor care nu recunosc răscumpărarea noastră prin har, propovăduită de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptățire a noastră înaintea lui Dumnezeu:
anatema!”
„Celor care cutează să spună că Preacurata Fecioară Maria nu a fost mai înainte de naștere, întru naștere și după naștere fecioară: anatema!”
„Celor care nu cred că Duhul Sfânt i-a înțelepțit pe prooroci și pe apostoli și a prevestit prin gura lor adevărata cale spre mântuire, prin atâtea minuni, mărturisind că Duhul și acum sălășluieste în inimile adevăraților și drepților creștini și-i călăuzește spre orice adevăr: anatema!”

„Celor care nu recunosc nemurirea sufletului, sfârșitul acestui veac, judecata ce va să fie, răsplata cerească pentru faptele cele bune și osânda veșnică pentru păcate: anatema!”
„Celor care tăgăduiesc Tainele sfintei Biserici a lui Hristos: anatema!”
„Celor care tăgăduiesc Sinoadele sfinților Părinți și cele predanisite de către dânșii, în conglăsuire cu Revelația dumnezeiască, și pazite cu sfințenie de către Biserica Ortodoxă și Sobornicească: anatema!” Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit, ca prin Sine să ne mântuiască pre noi, cei morți ca urmare a primirii și însușirii de către noi a ucigătoarei minciuni. Dacă veți rămâne în cuvântul Meu – grăiește El – dacă veți primi învățătura Mea și veți rămâne credincioși ei, sînteți cu adevărat ucenici ai Mei. Și veți cunoaște Adevărul, și Adevărul vă va face liberi (In. 8, 31-32). Numai acela va rămâne credincios învățăturii lui Hristos, care respinge cu hotărâre și va respinge toate învățăturile care au fost, sînt și vor fi născocite de duhurile necurate și de oamenii potrivnici învățăturii lui Hristos, înțelepciunii dumnezeiești, care ne-a lasat legământ să păstrăm unitatea și inviolabilitatea lor. Învățătura de Dumnezeu descoperită se păstrează în toată deplinătatea ei numai și numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin!
Sfântul ierarh Ignatie (Brianceaninov)(din Cuvânt la Duminica Ortodoxiei)