SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL, HRISTOITIA Edit. Egumenița
pag. 466/pdf pag. 221
288. Cel ce cunoaşte păcatul şi tace este asemenea cu cel ce păcătuieşte
Aşadar, oricare dintre voi, creştinii, ştiind pe fratele său că păcătuieşte sau că va păcătui şi nu se duce ori el însuşi să-l sfătuiască frăţeşte, ca să-l împiedice de la păcat sau măcar nu se duce să-l spună la arhiereu sau la preot sau la duhovnic în taină, ca să-l sfătuiască ei şi să-l împiedice de la păcat, ci va tăcea liniştindu-se, acesta, zic, să ştie că acelaşi păcat şi canon are ca şi cel ce păcătuieşte, pentru că putând să oprească pe fratele său de la păcat şi de la moarte, a tăcut şi cu tăcerea lui l-a lăsat de s-a omorât şi a pierit; după preavestitul acel grai ce zice: „Cel ce poate a opri răul, şi nu-l opreşte, el însuşi este care îl şi lucrează”.
Aşa, Marele Vasile, în Canonul 71 al său, cu câţi ani pedepseşte pe curvar, pe preacurvar şi pe ucigaş, tot cu atîţia ani pedepseşte şi pe cei care i-au ştiut pe ei că păcătuiesc şi nu i-au vădit la arhiereu sau la duhovnic ca să-i îndrepteze, ci au tăcut. Şi într-alt loc zice tot acesta: „A ascunde cineva păcatul altuia este la fel ca şi cum ar lucra moartea împreună cu el”. Şi iarăşi: „Dacă boldul morţii este păcatul, nemilostiv este dar cel ce tace şi nu cel ce ceartă; precum este vinovat cel care lasă otrava înlăuntrul celui
muşcat de şarpe, şi nu cel ce o varsă”. Aşa, Sf. Sinod localnic din Ancira zece ani canoniseşte în Canonul 25 pe rudele care ştiu că a stricat cineva pe sora logodnicei sale şi a însărcinat-o şi după aceasta a luat nu pe cea stricată, ci pe logodnica sa, fiindcă a tăcut şi n-a vădit-o. Tot aşa şi dumnezeiescul Ioan Postnicul, în Canonul 25, la aceeaşi osândă a preacurviei supune pe călugăriţa care a ştiut că unele din călugăriţe preacurvesc, dar a tăcut şi n-a spus egumenei (stareţei), ca să împiedice păcatul. De asemenea, zice şi dumnezeiescul Hrisostom: Dacă va vedea cineva pe vreun frate al său care curveşte şi apoi vrea să se împărtăşească, să se ducă pe ascuns şi să spună duhovnicului, ca să-l oprească acela; că de va tăcea şi-l va acoperi, şi el are acelaşi păcat. „Deci, dacă vezi pe vreunul din cei ce vieţuiesc împreună cu tine curvind şi ar vrea să se apropie de Sf. Taine, spune slujitorului acestora, adică preotului: cutare este nevrednic de Sf. Taine. Opreşte mâinile cele necurate, căci dacă nici să povestească dreptăţile lui Dumnezeu nu este vrednic, socoteşte cu cât e mai mare osânda lui când el se va atinge şi de Sf. Masă şi nu numai a lui ci şi a celui ce îl acoperă pe el” (Tâlcuire la Ps. 49).
Aşa şi legile cele din afară pedepsesc nu numai pe cei ce fac vreun furtişag sau preacurvie sau alt păcat, dar şi pe slujitorii cei care au ştiut acel furtişag sau păcat şi nu l-au arătat. Scrie însă şi Mihail Ataliotul în prescurtarea legilor politice, că ele hotărăsc cum că nu e vreo deosebire a ucide cineva şi a da pricină de ucidere sau să poruncească uciderea (Titlul 71).
289. În trei feluri poate fi cineva părtaş la păcatul altuia
Îndeobşte, în trei feluri se împărtăşeşte cineva de răutatea altuia, precum zice Marele Vasile: 1) cu lucrul şi cu ajutorul, când cineva cu acelaşi scop rău lucrează dimpreună la răutatea altuia; 2) cu mintea şi cu plăcerea, când se uneşte cineva cu voinţa celui ce păcătuieşte şi împreună se îndulceşte la aceasta; şi 3) când cineva cunoaşte răutatea altuia, dar se linişteşte sau tace şi nu-l ceartă. „Împărtăşire cu lucrul socotesc că este când oarecare se învoiesc între ei cu acelaşi scop, ca să lucreze vreo faptă, iar cu mintea, când se învoieşte cineva şi se îndulceşte cu cel ce lucrează fapta. Iar altă împărtăşire pe care nu o pot înţelege cei mai mulţi, care este arătată în adâncul Sf. Scripturi cea insuflată de Dumnezeu, este când cineva nici ajută, nici se învoieşte şi uneşte la plăcerea lui, dar cunoscând răutatea gândului din care o face, tace şi nu-l ceartă” (Întrebarea 9, Cuvânt 2 pentru botez). Şi aceasta este aceea zisă de Psalmist: „De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel preacurvar partea ta puneai” (Ps. 49, 19); pe care tâlcuind-o Hrisostom, zice: „A, cât de mare rău este a acoperi cineva rănile cele putrede ale altora (păcatele), de care zice psalmistul că el se face părtaş osândei pentru păcatul aceluia, nu mai puţin decât acela! Deoarece, acela va pricinui patima — deşi e neiertată această pricinuire — precum, spre pildă, furul pe foame. Însă tu nu ai nici această
îndreptare. Deci, pentru care pricină, fără să te îndulceşti de desfătare, te faci părtaş şi împărţi osânda cu el?” Fiindcă, precum cei ce văd păsări sau alte dobitoace de uscat, că au să se prindă în curse şi nu fac vreun zgomot ca să fugă, ci tac şi se liniştesc, ei se fac pricină de a se prinde acele nenorocite vietăţi. Aşa şi oamenii care ştiu cum că are să cadă unul în preacurvie, apoi ei se liniştesc şi-l acoperă, şi nu-l împiedică de la păcat, se fac pricină pierzării aceluia şi a lor, după acest Hrisostom: „Şi precum aceia mai mult decât toţi sunt vinovaţi, care pun curse sau cei ce le ascund şi aşteptând să vină vânatul cu toată grija ascund cursa şi nici sunet, nici altceva nu fac, care ar putea speria şi alunga vânatul, aşa şi aici, când stai aproape de cursa cea pusă de diavol şi cunoşti că se va prinde în ea preacurvarul şi nu faci sunet ca să-l sperii, atunci mai mult pe tine te pierzi, căci te faci tovarăş cu el”. (Tâlcuire la Ps. 49).
ayeaye20 